Cristi m-a luat cu el în cabină, am schimbat câteva vorbe şi, ca de obicei, a avut gentileţea de a se lăsa puţin pozat, chiar dacă nu avea nici un chef. În câteva minute începea spectacolul. Am mers la scena mare de la TNB şi mi s-a părut că ceva nu e în regulă, dar mi-a trebuit un minut să-mi dau seama ce. Nu era nimic pe ea, nici un set de tobe, nimic. Cortina cea mare s-a dat la o parte, cei cinci s-au urcat pe o scenă mobilă, cu ecrane pentru proiecţii, care a pornit-o spre public, dar s-a oprit cam departe de el. Cred că dacă ar fi mers mai spre buza scenei mari atmosfera ar fi fost mult mai încinsă. Scena sugera acoperişul unei case, cu hornuri fumegânde, o idee bună. Nu mi-a priit concertul, n-am intrat în atmosferă, nu-mi venea să cred că lumina este chiar mai proastă ca la Polivalentă şi asta la Teatrul Naţional, care deţine un arsenal întreg de lumini de scenă. Nu cere nimeni un show feeric, doar un efort minim, un băietan care să ţină două degeţele pe un amărât de reflector de urmărire, care există în dotare şi stă degeaba. M-am tot foit în spatele scenei, în laterale, în public, în pod, aveam gânduri mari, dar în două ore de concert am tras un singur film şi mi-au ieşit doar vreo cinci fotografii care să însemne ceva pentru mine. Fotografiile-s făcute la concertul Iris din 14 decembrie. Aş fi mers şi la cel din 21, iar la ieşire, în faţa Sălii Dalles, acolo unde sunt fotografiile unor oameni ce au avut curajul să iasă în stradă în singurele ore ale revoluţiei bucureştene, şi au foat ucişi pentru asta, aş fi aprins o lumânare. Poate dacă nu ar fi fost ucis în acea noapte, Mihai Gâtlan ar fi fost, fix 20 de ani mai târziu, unul dintre fanii Iris cu părul puţin grizonat ce s-ar fi prezentat la concertul de Crăciun.