Am avut o şuetă plăcută cu fotografii acreditaţi la concertul Alice Cooper. Pe cei mai mulţi îi cunosc, suntem amici, aşa că am făcut împreună mişto de mine şi de faptul că trag doar pe film. Un tip mi-a spus că am din partea lui tot respectul pentru asta, dar mie mi-ar fi plăcut mai mult să ştiu că apreciază ceea ce iese şi nu obiectul muncii, pot să fac fotografii şi cu un aparat din 1925, dacă iese prost, degeaba. Cu 3-4 minute înainte de începerea concertului, am intrat în ţărculeţ- spaţiul dintre scenă şi public. Fanii din faţă strângeau barele gardului în mâini şi deja fierbeau, îmi place când distanţa dintre scenă şi public e foarte mică, iese atmosferă mişto. Pânza mare ce acoperea scena s-a dat la o parte, mulţimea a început să urle şi Alice şi-a făcut o intrare bestială, în rolul unui păianjen văduva neagră. Camerele foto şi video au început să se agite frenetic lângă mine, chiar dacă aveam la dispoziţie patru piese. Un tip ridica aparatul deasupra capului şi mitralia într-o veselie, la ce-o ieşi o ieşi. Şi iată-mă pe mine, în toată hărmălaia asta, cu un lensbaby pus pe aparat, aşteptând un moment potrivit pentru prima declanşare. Cu siguranţă că dacă nu aş fi avut deja un contract cu Muzeul Antipa care mi-a pregătit un borcan, Alice s-ar fi gândit să mă ia în show pe post de monstru-ciudăţenie foto.