Am căpătat o oarece repulsie faţă de Sala Palatului, aşa că am ocolit-o cât am putut. Cred că nu mai fusesem acolo din aprilie 2011 şi, anul trecut, în noiembrie m-am întors pentru un motiv asemănător. Nu doar pentru artist, ci şi pentru că promisesem unui prieten. Partea de socializare a fost perfectă, m-am întâlnit cu mulţi oameni ce-mi sunt simpatici şi am schimbat câteva cuvinte. M-am întâlnit chiar şi cu fata cu care mersesem la concertul Mayall din 1995, din acelaşi loc. Şi m-am salutat cu Andrei Partoş pentru revista căruia ( Vox Pop Rock) făcusem un interviu cu Mayall tot atunci. După minirecitalul blues al lui Harry Tavitian a dat buzna pe scenă John Mayall. Omului i se spune “patriarhul bluesului britanic”, a scos vreo 50 de discuri, e o legendă, numelelui e legat de mari staruri. Şi are 79 de ani. Te-ai fi aşteptat să intre trupa, să cânte o piesă instrumentală, apoi să-l prezinte pe bătrân. Care bătrân? A apărut dintr-o suflare, îmbrăcat în jenşii şi în tricoul cu care merge joia să cumpere pepeni, a vorbit cu publicul, apoi s-a lansat într-un solo de muzicuţă de două minute, a trecut la clape şi direct la voce. Abia apoi a intrat trupa. Omul a ţinut-o aşa vreo oră şi jumătate, cu foarte mici pauze pentru solo de bas şi de tobe. Când cu vocea, când cu muzicuţa. Cum a terminat concertul, a zbughit-o în hol, prin mulţime, să dea autografe la standul amenajat cu discurile lui. Mick Box, chitaristul lui Uriah Heep, îmi spusese într-un interviu că, dacă vrei să rămâi tânăr cât mai mult timp, muzica e domeniul potrivit. Ştiam că John Mayall e de mic anti tutun şi alchool. Ce m-a năucit nu a fost numai forma de pe scenă, ci ceea ce am aflat acasă, când m-am uitat pe programul său de turneu. A doua zi avea concert într-un club vienez, a treia zi…În două luni, omul avea programate 31 de concerte!
Kodak T Max developat de Imatech.