Week-end-ul trecut a fost buluc de festivaluri: la Timişoara am mai fost de două ori anul ăsta, aşa că am zis pas IRAF-ului, la festivalul medieval de la Sighişoara am renunţat încă din 99 din cauza aglomeraţiei şi a kitch-ului, iar muzica de la Vama Veche nu mă interesează. Aşa că am zis ca merg în premieră la Peninsula, mi-e dor de Minculescu şi am auzit ca e atmosferă faină. Dar. Ştiam că e departe, fusesem în Târgu Mureş în 2003 pentru un articol despre un sat plin cu berze, însă nu-mi mai aminteam că am de mers 9 ore jumate cu intercity-ul. Citeam săptămâna trecută în jurnalul online al lui Ross Halfin ,unul din marii fotografi rock din ultimii 30 de ani, că din cauza întârzierii unui tip, apoi a unei ore petrecute deasupre Londrei şi a altei ore în aşteptarea bagajelor, a făcut 8 ore din Danemarca în Anglia. Omul era furios. Îmi place să merg cu trenul, dar am considerat că e un drum prea lung pentru două zile de concerte. Aşa că duminică dimineaţă mi-am luat doi prieteni din perioada mezozoică şi am făcut ceea ce nu se mai întâmplase de vreo 15 ani: am mers împreună cu trenul până la Braşov. Mi-a plăcut eşarfa, nu am avut nici o intenţie atât de inteligentă atunci când am făcut fotografia, însă mult mai apoi mi-am dat seama că este emblematică pentru ceea ce am înţeles eu din festivalul Watumi din care am prins câteva ore în ultima zi.

Îmi place la nebunie locul , mă minunez mereu de năzdrăvăniile pe care le fac oamenii ăştia cu rolele, cu bicicletele lor în miniatură, cu skateboardurile. Îmi plac mişcările lor, felul în care se îmbracă, în care se bucură de reuşita celuilalt, şi mă calcă pe nervi când văd fete de 12 ani care-şi aprind câte o tigara de parcă ar face asta din totdeauna. Cam 5 % din populaţia de acolo este nefumătoare. În ceea ce priveşte fotografiile, mă simt ca într-un magazin de jucării. Sâmbăta trecută, la ultima etapă din Urban Fest 5, am stat de la 3 jumate după amiază până pe la 9 seara, când s-a încheiat concursul şi dacă ar mai fi fost lumină nu plecam nici atunci. Concursul a fost tare, chiar dacă s-a ţinut pe caniculă, iar câştigătorul a fost Mili, tipul cu cască. Asta-i o fotografie pe gustul meu. A fost şi o fază haioasă. Vorbeam cu Teo, cel mai tânăr concurent la role, 10 ani, şi un tip mă trage de mână ” auzi, zi şi mie cum se scrie..”. Când m-am întors la el, se uită şi spune ” a, scuze, aveţi idee cum se scrie…”. Tipul completa formularu’ de înscriere la concurs. Nici măcar nu mă uitasem urât la el. Urăsc ca oameni mai mici decât mine ca vârstă, sau de vârste asemănătoare, să-mi vorbească cu ” dumneavoastră”. În plus, a doua zi era şi ziua mea, presupun ca dacă eram femee mă “zvârleam di pi rampă”. Articolul meu o să apară în Formula AS de vineri, iar următorul concurs va fi pe 8 august la Mamaia, cu o trambulină şi o pernă mare pe care să aterizeze bicicletele zburătoare.

Spre sfârşitul concertului, John Abercrombie, capul de afiş de la Gărâna Jazz Festival 2009, şi-a prezentat toboşarul, contrabasistul şi a continuat: ” la saxofon, John Coltrane, la pian, Bill Evans, la trompetă Miles Davis…Pentru ca sunt oriunde alături de noi, pe orice scena…” Cu fix două săptămâni înainte, Santana apăruse pe scenă cu un hanorac pe care era imprimat chipul lui Coltrane, vorbise despre Marley, Lennon şi interpretase o variantă proprie la ” A Love Supreme” şi câteva riff-uri din ” Third Stone from the Sun” a lui Hendrix şi chiar din ” Sunshine of your Love”. L-am fotografiat pe Abercrombie de pe scenă la soundcheck şi am văzut cât de relaxat era, îi întreba mereu pe mai tinerii săi colegi ” cu ce vreti să începem ? eu sunt deschis la orice idee, facem cum vreţi voi..să cântăm şi un standard? ” La concert a fost la fel, la câteva piese sonorizarea a dat rateuri serioase, dar omul a continuat să cânte senin, iar lucrurile s-au rezolvat. A continuat să cânte chiar şi când lumea a început să fluiere copios şi să huiduie la sosirea ministrei, sunetistul român i-a spus la încheierea  piesei care a fost faza, Abercromie a zâmbit şi a rostit o frază  ce va intra în istoria festivalului ” We will play no matter what the fuck happened”. La două minute cineva a venit şi m-a poftit amabil jos de pe scenă. Adevărul e că tot mai mulţi spectatori cu aparate rezonabile prindeau curaj şi se urcau pe scenă să fotografieze. La ultimele piese fulgerele se apropiau vertiginos şi luminau pădurea din jur, iar în faţa scenei o doamnă aştepta cu un disc alb în braţe, un vinil cu Abercrombie cu părul şi mustaţa negre pe copertă. Imediat după ce s-a încheiat recitalul a început să cadă apă buluc dintr-o dată, fără vreun preludiu. M-am băgt sub un cortuleţ cu haine a prăvăliei lui Laci de la Qvo Vadis, un chitarist grozav de blues rock, pe care nu l-am mai ascultat în concert de vreo trei ani, de la Stufstock 2006 cred,apoi am nimerit la prăvălia Iuliei Frăţilă, care vindea, cu soţul ei, ceai, ceea ce pica perfect pe frigul ăla. De la cortul omuleţilor verzi se auzea ” Ţară ţară,vrem ostaşi! “. “Pe cineeee?”. “Pe toţi!”. Câteva fete dansau în ploaie, dar n-au rezistat mult, era furtună în toată regula. Pe Iulia am fotografiat-o acum vreo 5 ani pentru o copertă a Formulei As, dar nu am cele mai plăcute amintiri, pentru că toată acea pădure în care am făcut treaba a fost masacrată pentru ca nişte firme de mari ecologişti în tările lor să-şi facă megamarketuri la Băneasa.De asta boicotez acel loc de rahat, nu mi-am cumpărat nimic de acolo şi nici nu am de gând. Dacă citiţi asta înseamnă că rândurile celor ce mă consideră total idiot din cauza acestui boicot s-au mai îngroşat. Să revin la Gărâna. La 2 dimineaţa, când eram demult la hotel, m-a sunat prietenul Florin ,care cu o voce gravă şi totodată încântată mi-a zis ” Bătrâne, n-ai idee cât de mişto cântă ăştia.” Cei ce au rămas la festival se strânseseră lângă scenă pentru un recital acustic al ultimilor de pe afiş în acea zi. La galeria JAZZ /BLUES găsiţi mai multe fotografii cu Abercrombie.

Tovaraşii mei de drum nu păreau să facă prea devreme ochi, aşa că în dimineaţa celei de-a treia zi de la Gărâna Jazz Festival 2009 am plecat să mă plimb prin pădure, ceea ce a fost minunat. Când în sfârşit au sunat că s-au trezit, m-am întors la hotel pentru micul dejun şi pentru o porţie zdravănă de aberaţii. Am plecat de la ceea ce văzusem la un moment la tv, un concurs de ‘air guitar’, adică nişte zănateci care mimau că interpretează o piesă rock la chitară în faţa unui public, real, entiziast. Mi-am imaginat cu Tiberiu cum ar fi să mergem în faţa scenei cu aparate imaginare, să pozăm ca demenţii din unghiuri diferie, să schimbăm obiective, filme, toate astea fără nimic în mâini. ‘Air photography’. Aberaţiile au continuat şi în drum spre Gărâna, căci mi-am amintit de o expresie geniala şi straveche de prin nordul Ardealului, Maramureş. ‘Fute vânt’ se spunea despre un om bun de nimic, un fel de pierde vară, coate goale. Ne gândeam cum ar fi să treci pe cartea de vizită numele si profesia ‘windfucker’. Cumaveam Florin Chilian trecut ‘musafir’. E grozav să ai cu cine abera ,atâta doar odată ajuns la festival era cât pe ci să devin totodată windfucker şi air photographer. După vreo 20 de cadre am băgat film nou şi aparatul s-a blocat, nu mai răspundea la nici o comandă, ceea ce nu mi s-a mai întâmplat. Se vede treaba că nu iubesc filmul color, aparatul de rezervă îşi capitulase bateriile cu o zi înainte în chiar momentul în care băgasem un color. Ceea ce vedeţi aici este rezultatul faptului ca F5-ul a fost atât de îngăduitor să îşi revină.

Să recapitulăm. Acum 6 ani am fost la Sziget Fest, în Budapesta, cel mai tare festival din estul Europei. 400000 de oameni, 14 scene,etc. Restricţii pentru fotografi- ZERO. Restricţii la Bestfest- multe şi aiurea. Cu  cât mai multe restricţii cu atât mai puţină creativitate, asta daca işi imaginează cineva ca în fotografie e loc şi de aşa ceva. Dar nu vreau să mă plâng, nu m-a obligat nimeni să vin aici pentru al treilea an, ci mi-a făcut plăcere. Iar faza ironică este că oamenii care supraveghează toate regulile astea sunt foarte simpatici şi amabili şi formează o echipă cu care mă bucur de fiecare dată să mă văd. Luminile de scenă au fost mult mai slabe ca în anii trecuţi, însă de data asta am avut voie să fotografiem şi în public, ceea ce a fost foarte pe gustul meu, am avut impresia uneori că spectacolul e mai viu acolo. Am postat la galeria ROCK un album cu fotografiile mele preferate de la acest festival. Fotografiile din public sunt făcute cu drag şi sper că nu se simte nimeni ‘vexat’. Nu ştiu exact ce înseamnă, dar sună groaznic.

Am vrut mai mulţi ani să merg la festivalu’ de jazz de la Gărâna, prietenii mei din Timişoara îmi tot povesteau cât de tare e , însă mereu mi se spunea ca trebuie să fac rezervare cu trei luni înainte sau să stau la cort. Anul trecut însă, la Gărâna îşi anunţau prezenţa mulţi prieteni şi amici, de-o parte şi de alta a scenei, aşa că am pornit-o. În plus, afişul era plin de nume mari, iar eu voiam sa-l revăd, după 14 ani pe Steve Hackett. Prin ‘94-’95 Cerbul de Aur i-a avut invitaţi pe Jerry Lee Lewis, James Brown şi pe Ray Charles. Încă mă urmăreşte faza asta, am rămas in Bucureşti pentru că aveam un rahat de examen pe care ,de altfel cred că l-am şi picat. dar am mers la o zi după încheierea festivalului, când au cântat Steve Howe, Steve Hackett şi David Palmer. Hackett mi-a plăcut la nebunie, două chitări acustice şi o clapă, o muzică mai degrabă clasică. A doua zi l-am întâlnit in holul Hotelului Aro, am schimbat câteva vorbe, un tip extrem de amabil în cel mai sincer mod. Era îmbacat într-un costum şic albastru si mi-a oferit biscuiţi. Atunci n-a fost să iasă un interviu, dar l-am făcut la Gărâna, pe o pajişte. Interviul îl puteţi citi aici  http://www.formula-as.ro/2008/832/pop-rock-31/steve-hackett-10080   Iar articolul despre tot festivalul aici  http://www.formula-as.ro/2008/831/eveniment-17/jazz-pe-varful-muntelui-semenic-10026  Anul trecut a fost grozav de fotografiat, lumina excelentă pe scenă, oameni frumoşi în public. Sper din suflet că nu am deranjat pe nimeni cu aparatul. Nu au fost restricţii, în prima seară am fotografiat de pe un butuc, însă în cea de-a doua, la Wooten, un recital brici, de funk, în faţa scenei se adunaseră oameni să danseze, am fotografiat din picioare, dar un pic cu capsa pusă, pentru că, după cum ştiţi, muzica nu se poate asculta decât din poziţia şezut, intră pe urechi,se scurge pâna jos şi intră înapoi prin popou, ajungând din nou în urechi. Pe scurt, deşi era un concert foarte dansant, s-au găsit o grămadă de oameni care nu aveau chef să se ridice de pe butuci şi urlau la cei din picioare, îi trăgeau de haine, sau, în cazul meu, aruncau cu pietricele. Oricum, asta n-a fost nimic în comparaţie cu concertul lui Al Di Meola de la Timişoara, de acum trei ani, când omul nu înţelegea ce se întâmplă în public. Se pare că atunci când într-un loc se întâmplă faze faine ,oricât de depărtat ar fi acesta, până la urmă se află şi apar tot felul de neaveniţi. Dar asta cred că- singurul lucru care nu mi-a plăcut anul trecut acolo, în rest atmosfera şi oamenii, nu mai zic de concerte, au făcut o ediţie superbă de festival. Iar astăzi, 17 iulie, începe una noua. La galeria JAZZ găsiti de azi un album cu fotografii de anul trecut. Da-ţi un semn dacă vă găsiţi feţele pe acolo, s-ar putea să am mai multe cu voi.

Azi dimineaţă , la cinci juma, am scos din ţiplă şi am ascultat partea a doua a unui disc absolut fabulos. Se deschide cu un ‘ Shine on you crazy diamond’ năucitor, apoi continuă cu un alt tribut adus lui Syd Barret, ‘Astronomy Domine’, cu o variantă foarte apropiată de cea pe care Syd a scris-o în ‘67. Pentru că ‘Live in Gdansk’ e imprimat de David Gilmour în Polonia în august 2006,  vara în care Syd a părăsit şi fizic planeta Pământ. Eram la Viena,cu o zi înainte de concertul Stones şi când l-am văzut pe scenă pe proaspătul căzutul din palmier m-am bucurat că a avut o altă soartă şi cântă la 40 de ani după ce i se prezicea sfârşitul . Cu siguranţă că dintre chitariştii pe care i-am văzut pe scenă, David Gilmour si Keith Richards îmi sunt cei mai dragi. Pe ‘Live in Gdansk’ Gilmour face ravagii. O variantă grozavă la ‘Echoes’, cu Rick Wright la clape…Am citit în ‘Rolling Stone’ cât de dură a fost despărţirea de Barret la sfârşitul lui ‘67, când era clar ca nu mai putea duce un concert la capăt şi toată lumea, aparent chiar şi el,  a fost de acord sa-l înlocuiască cu un tip care era prieten cu toţi, David Gilmour, iar Syd să rămână ca şi compozitor al trupei. Însă omul apărea la concerte cu chitara în braţe , se aşeza în primul rând la o masă şi aştepta. Gilmour a spus de mai multe ori că nu poate să facă asta şi a vrut să plece. Se pare că nu şi-au iertat-o niciodată chiar dacă nu aveau altă soluţie, chiar dacă i-au produs albumele solo, i-au plătit la zi toate drepturile şi i-au dedicat piese. Se spune că adevăratul motiv al reunirii celor patru pentru concertul Live 8 , după 15 ani, a fost omagierea lui Barret… Aşa cum face Gilmour şi pe dublul sau album live imprimat în locul în care a început mişcarea anticomunistă Solidaritatea. Primul album se bazează pe  ‘On an Island’, iar al doilea are numai piese Pink Floyd. Am văzut de curând fotografii cu Gilmour ca invitat al lui Jeff Beck într-un concert, iar anul trecut a imprimat şi concertat cu un alt David de care mi-e foarte drag, Bowie.

Ultima etapă bucureşteană a Urban Fest-ului, concurs pentru rolleri, skateri si bikeri, a ‘început’ sâmbătă aşa cum se terminase precedenta. Cu două săptămâni în urmă, după prima rundă, la Skatepark Herăstrău s-a pus pe ploaie, aşa că s-a oprit concursul, iar acum a început să plouă cu 15 minute înainte de a începe concursul. Într-o oră, cât am stat pe acolo, am făcut două sau trei foto, nu atât din cauza ploii, ci mai ales a norilor grei care dădeau o lumina de 9 seara, altfel ar fi fost ok pentru că mai erau câţiva neliniştiţi care continuau să se antreneze. Toată etapa s-a amânat pentru 25 iulie. Câteva fotografii de acum două săptămâni.

Pe scenă fuseseră înfipte probabil o grămadă de beţisoare parfumate, pentru că mirosea foarte bine, un aer exotic venea dinspre instrumente. Mai văzusem la lucru doi eroi ai Woodstock-ului, pe Alvin Lee, în 93 la Mamaia, şi pe Joe Cocker, în 95 pe stadionul Naţional şi în 2005, în Braşov , iar Santana era de departe concertul pe care îl aşteptam cel mai mult de la Bestfest. Am intrat în spaţiul dintre scenă şi public gândindu-mă la declaratia lui Jan Anderson, care, mai în glumă, mai în serios, spunea că Santana a ajuns să fie invitat special pe propriile lui discuri. O să reuşească el oare să fie stăpânul măcar pe scenă? După o jumătate de ora de concert, am înţeles că răspunsul este NU. Începutul a fost grozav, cu ‘ Soul Sacrifice ‘ şi cu imagini de la Woodstock. Numai că atunci oamenii ăia cântau de parcă urmau să explodeze, să cadă de pe scenă cu instrumentele-n mâini. Acum a fost clar că Santana nu mai are de gând să facă nici un sacrificiu pentru artă, iar cuvântul de ordine este compromisul. Pentru că între cei 20000 de oameni veniţi la show erau mulţi dintre aceia care, conform glumei colegului meu Bogdan, spun ‘Vai, mie îmi place mult Santana, dar mă enervează teribil chitaristul ăla mustăcios care cânta cu ea’. Santana a ales un recital- supă de două ore în care să mulţumescă pe toată lumea, cu şlăgărele ce nu aveau legătură cu restul recitalului şi cu tot felul de umpluturi. Nu vorbesc ca un nostalgic, îmi plac mult mai mult discurile noi Bowie, Dylan, Springsteen, decât cele de la început, şi nu spun că a fost un concert prost. Zic doar că e păcat ca un artist care poate aduce magie pe scenă să se complacă în melodioare de încântat tot poporul. Pentru că tot Santana a spus într-un interviu ceva care mi-a plăcut foarte mult, anume că la sfârsit de tot, Dumnezeu nu te întreabă ce prostii ai făcut în viaţă, ci ce ai făcut cu talentul, cu harul pe care ţi l-a dat, l-ai risipit sau din contră.

Aşteptam, în seara a treia de la Bestfest, să se termine mozoleala de sunete de la concertul Orbital, aşa că am intrat în vobă cu un fotograf bulgar acreditat, l-am întrebat de ce nu a mers mai degraba la Sziget, în Budapesta, acolo unde e ca un magazin de dulciuri pentru un fotograf. Mi-a zis ca a fost  la Glastonbury, care e cam cel mai celebru festival din Europa, iar regulile de fotografiat erau cu mult mai puţin rigide ca aici. Am făcut schimb de adrese de mail si am văzut ca îl cheamă Ilian. Ca sa vezi. Zice că din cauza lunii în care e născut.Îi spun că si eu la fel şi îl întreb când e ziua lui. ‘Today’. Cu o lună înainte, omul plecase cu prietenii ca o floare cu Rock-n-roll Train-ul de la Sofia şi când a ajuns în faţa stadionului , la Belgrad, la AC/DC, normal că nu l-au lăsat cu aparatele înauntru. Orbital frecau sintetizatoarele în neştire, aşa că am început să răsfoiesc un număr vechi din revista ‘Sunete’. Un citat mare al Alexandrinei: ‘ Dumnezeu este un copil care ne iubeşte enorm’. După ce s-a încheiat Orbital m-am distrat în compania unor tipi pe picioroange, cu peruci gen Elvis, care cântau prin public tot felul de năzbâtii, şlagăre pop şi rock, iar lumea dansa şi se simţea bine. Elvişii au mai umanizat din spaţiul ăla de la Romexpo, numai betoane, si concerte unul după altul. Apoi am mers la Silent Disco, unde era o seară dedicată lui Michael. Elvis şi Michael la mai puţin de 50 de metri. Oamenii se distrau pe rupte, ideea e că primesti o pereche de căşti, şi urli ca dementul refrenul împreună cu alti 200 de oameni cu căşti fără ca in afară să se audă vreo muzică. Mi-am scos căştile şi era mult mai haios aşa, sa-i asculti pe ceilalţi cum cântă. A fost o zi în care m-a atras mult mai mult să fotografiez publicul, decât ce se întâmpla pe scenă.