Umbra cu borsetuţă pe umăr ce aştepta în spatele scenei a păşit în lumina reflectoarelor, transformându-se într-o persoană reală şi atunci am ştiut că fie va fi un mare kitch, fie un concert genial. Nu auzisem de acest Boo Boo Davies până ce s-a anunţat concertul şi mă îndoiesc că prea mulţi dintre cei puţini stânşi într-o luni seara la Hard Rock Cafe ştiau de el. Omului îi ieşeau nişte cârlionţi negri de sub pălărie, de aceeaşi culoare ca şi mustaţa, iar costumul…Era ca şi cum Coco Chanel s-ar fi îndrăgoastit de un clovn şi ar fi vrut să facă din el cel mai elegant clovn de pe faţa pământului. Boo Boo a urcat pe scenă cu o pernă uriaşă de mătase în braţe, a salutat publicul, a pus perna pe scaun, s-a aşezat pe ea, şi preţ de o oră şi jumătate a oferit cel mai autentic concert de blues pe care l-am ascultat live. Louisiana Red a fost grozav anul trecut, dar Boo Boo, cel mai aproape ca vârstă, stil, de Delta Blues, a reuşit o transformare spaţio-temporală: podeaua lucioasă de la HRC a schimbat-o în ţârână din care ieşea praf ori de câte ori o negresă subţire cu părul prins într-un soi de turban şi cu mărgele albe la gât se apuca să danseze. Vagabonzii din spate, care stăteau cu capul pe mese de dimineaţă prinseseră şi ei glas şi chiar mi s-a părut că văd o găină zburătăcind într-un mic nor de pene în spatele scenei. Boo Boo striga ca pe plantaţie, acolo de unde a pornit, nu înţelegeai nici un sfert din ce zicea, la fel ca la nea Cacurică de la Clejani, venea de acolo, se simţea pământul, rădăcinile. Chiar am avut o satisfacţie prostească atunci când am descoperit într-o fotografie că unghiile lui Boo Boo chiar aveau pământ sub ele. După concert am mers să-i spun că mi-a plăcut costumul lui, a zâmbit larg şia zis că mai are o grămadă acasă, l-am întrebat cum era John Lee Hooker, care cânta în casa tatălui lui Boo Boo, ca om, a zis că un tip foarte de treabă şi l-am rugat să-mi semneze un CD. A scrijelit ceva şi abia mai târziu am aflat că, asemenea lu nea Culai tot din Clejani, omul este analfabet. Cum s-a descurcat? Dave i-a dat o mână de ajutor. La finalul fiecărei piese ( la fel se întâmplă şi pe disc), Boo Boo mulţumeşte publicului, şi mai mulţumeşte cuiva, dar nu am înţeles cui, am aflat pe siteul lui. Este vorba de Dave, spiritul său călăuzitor. Mai multe fotografii de la concert, pe site la Jazz/Blues.

Pe afiş scria “Jazz”, “Jan Garbarek”… FALS. Ce s-a cântat pe 25 noiembrie la Sala Palatului nu a fost jazz ci simplu MUZICĂ. Muzica universului mare şi infint laolată cu muzica universului interior al celor de pe scenă, muzica anului 2009 şi muzica rădăcinilor de acum mii de ani. Iar pe scenă nu s-a aflat grupul lui Jan Garbarek, ci un cvartet de maeştri: Rainer Bruninhaus, Yuri Daniel, Jan Garbarek şi Trilok Gurtu. Îmi place foarte mult atmosfera albumelor lui Garbarek, e un zeu alb al muzicii contemporane, dar dacă ar fi să remarc doar un om din concertul de aseară, acesta ar fi Gurtu. Am fost captivat de ceea ce făcea pe scenă în fiecare moment al concertului, nu doar în timpul solourilor, unul dintre acesta un moment halucinant de vreo 20 de minute. Pe Gurtu l-am mai văzut tot la Sala Palatului, acum vreo 5 ani, într-un concert…electoral. Povestea a fost aşa: în timp ce se afla pe afişul Festivalului de la Gărâna, Gurtu era blocat de o grevă pe aeroportul din Viena. Marius Giura, directorul festivalului, l-a adus pentru un concert la Timişoara, urmat de unul la Bucureşti, chipurile în scop electoral pentru actualul primar al Timişoarei. Gurtu avea atunci o formulă total diferită de trupă, cu o indiancă de-a lui la voce, un basist şi un chitarist, iar rezultatul a fost grozav. Iată aici interviul pe care l-am făcut atunci cu Gurtu şi câteva fotografii cu Garbarek de aseară. Mai multe, după ce developez cel de-al doilea film făcut la concert. http://www.formula-as.ro/2004/641/pop-rock-31/trilok-gurtu-5518

Ultima seară a Festivalului Naţional de Teatru a adus şi cel mai bun spectacol pe care l-am văzut de ani de zile. Montarea lui Radu Afrim pentru Teatrul ” Maria Filotti” din Brăila este sclipitoare: momente de comedie spumoasă, grijă absolută pentru vizual, evadări hip-hop, soluţii ingenioase de a spune o poveste macabră, terifiantă. Totul s-a terminat un un dans sudamerican, la unison, pe “Sweet Dreams”. Locurile din care trag de obicei la “Odeon” erau ocupate cu pupitre de mixaj, aşa că am privit piesa de pe centru, “etajul întâi”, şi am tras în total vreo 10-15 cadre, pe momentele cu muzică sau în care se vorbea tare.

Spectacolul “Stars of XXI Century” mi-a oferit pe tavă ocazia să aflu ce-mi place mai mult: baletul clasic sau dansul contemporan. Nici un dubiu, a doua variantă. Gemenii Jiri şi Otto Bubenicek au fost senzaţia serii. Nici urmă de gesturi artificiale, de poză, doar mişcare şi zvâcnire, cele două numere ale lor au avut un rost, au curs, au avut ceva în plus faţă de pura lor virtuozitate . Culmea e că au fost cei mai aplaudaţi, chiar dacă cei mai mulţi spectatori veniseră pentru dansul clasic. La fel ca şi la spectacolele lui Răzvan Mazilu mi-a plăcut foarte să-i fotografiez, m-a motivat şi, la fel ca la acele spectacole, au ieşit  fotografii oarecum abstracte, care simt că mă reprezintă. Pe site, la DANCE, găsiţi un album cu fotografiile făcute la spectacolul din 7 noiembrie.

Stăteam în lateralele scenei la Sala Palatului, auzeam sutele de clămpănituri ale fotografilor ce trăgeau din faţa scenei şi ştiam că eu voi face puţine fotografii la ediţia noiembrie a “Stars of XXI Century”. Mă părăsise entuziasmul avut la spectacolul de balet din februarie, aveam impresia că seamănă din ce în ce mai mult cu opera: zâmbete şi gesturi false, graţie forţată, emoţii artificiale, toate aduse în scenă cu o tehnică excepţională ce înseamnă enormă muncă. Aşa că am încercat să fotografiez ceva diferit de toate gesturile alea teatrale, de poză. Bineînţeles că m-am bucurat când un cuplu a ieşit pe scenă cu un număr parodic, cu o prinţesă cam năroadă, care tot încurca paşii, m-am simţit “răzbunat”. În partea secundă, cei doi au venit îmbrăcaţi în costume roşii, mulate, din latex şi au adus alt număr interesant, diferit de baletul clasic.

M-am bucurat când am văzut afişul  spectacolului din 7 noiembrie, pentru că  fotografiasem cu mare plăcere prima ediţie a “Stars of XXI Century”, din februarie. Nu înţeleg însă de acelaşi afiş,aceeaşi fotografie, acelaşi concept, ca şi în cazul Iris, doar sunt spectacole diferite. Sala este oricum plină ochi… Ca şi în februarie, am mers la  gala de balet ( mulţumiri Elenei Manolescu) încă de la repetiţii, am stat câteva ore, partea bună e că te poţi învârţi peste tot şi să găseşti unghiuri inaccesibile în timpul spectacolului, aia proastă că s-ar putea ca în partea a doua a showului să cam rămâi fără energie. Ai crede că artiştii se relaxează în jacuzzi la hotel pentru efortul de seara, dar ei stau toată după amiaza la probe, teste de lumină, muzică, etc, uneori se ajunge la ora spectacolului şi nu e gata. La unul dintre spectacolele lui Joaquin Cortes de anul trecut, el şi cu ceilalţi artişti încă mai puneau lucrurile la punct pe scenă când au început să intre spectatorii în sală, deşi omul spusese clar să nu se întâmple asta. Cortina nu s-a urnit din loc, aşa că a trebuit să plece în culise. Acum s-a tras cortina grea şi, cu câteva minute înainte de începerea showului, toţi balerinii erau acolo, în spaţiul întunecos, cu o lumină gălbuie, dintre cortină şi pânza de fundal,  făceau tot soiul de piruete , mişcări de încălzire, într-o tăcere totală. Erau ca nişte păpuşi mecanice dintr-un turn cu ceas, doar că ceasul era chiar la mâna ta. Un album cu fotografii din februarie se găseşte pe site, la DANCE.

Am scanat de curând câteva filme dintr-un plic pe care scria 2003 şi am dat peste fotografia asta. Am mai fost de câteva ori în Cazanele Dunării, însă atunci, prin martie-aprilie, am urcat de la Dubova undeva într-un sătuc pe muntele de deasupra . Am nimerit la o gospodărie, oamenii s-au bucurat să ne vadă, şi cumva ne-au arătat grajdul în care era o grămadă de iezi. Am găsit şi câteva fotografii cu colegul meu Horia în genunchi, fotografiind iezii la câţiva centrimetri de bot, probabil cu un obiectiv wide. Fotografia asta îmi place de departe cel mai mult, este penultima din cele făcute în grajd, când toată lumea ieşise şi rămăsesem doar eu cu puştiul. Nu am mai stat mult şi am pornit cu dihania de teren a lui Horia pe coclauri. Peste câteva luni am plecat cu acelaşi Landcruiser alb spre Maramureş. La miezul nopţii, 12 ore de la start, s-a spart un cauciuc, habar n-aveam unde eram, nu era semnal la telefon, nu aveam rezervă şi nici pompă. Dar aveam bicicleta mea în portbagaj. Aşa că umflam ditamai roata de tractor cu pompiţa de bicicletă, mergeam 10 minute, se desumfla, opream, umflam din nou şi tot aşa. Am ajuns pe la 2-3 dimineaţa în Hoteni, dar a fost amuzant. Mă rog, poate mai mult a doua zi decât atunci.

Mi-l imaginam un tip sobru, monumental, grav, aşa cum îl văzusem în câteva clipuri sau imagini din concertele Deep Purple. La Sala Palatului, Jon lord s-a arătat a fi un om cald, emotiv, atunci când vorbea între piese şi chiar amuzant. L-a imitat pe David Coverdale, “acest James Bond al rock-ului”, iar atunci când a prezentat “Soldier of Fortune” drept cântecul pe care şi-ar fi dorit să-l fi scris, s-a făcut că nu-şi mai aminteşte numele lui Ritchie Blackmore. A mai făcut o glumă, când, aplaudat frenetic la final, a revenit pe scenă spunând “Nu era cazul să apludaţi atâta, eu oricum mai aveam de cântat un cântec”. “Child in Time” adică. Pe mine m-a pufnit însă râsul la alte faze. Prima parte a fost dedicată în întregime piesei simfonice ” Concerto for Group and Orchestra”, iar toată sala a ascultat cuminte, fără să aplaude, aşa cum se cuvine. Spre final, a urmat un solo de tobe şi imediat după el, sala nu s-a mai abţinut şi a început să aplaude, moment în care prim violonistul Orchestrei Filarmonice din Ruse, un tip rotofei, cu ochelari, s-a uitat brusc spre public,  oprindu-se cu greu să nu-i scape o grimasă. Ceva de genul “noi ne chinuim aici de 25 de minute cu viori, partituri, nu scoateţi un sunet şi vine ăsta bate în tobe 2 minute şi săriţi în sus!” Apoi, tot concertul a fost filmat cu mai multe camere, una din ele prinsă de o macara ce trecea milimetric pe deasupra instrumentiştilor, iar eu, în mintea mea infantilă, mă gândeam ce ar fi să se defecteze ca maşinăriile din “Modern Times” a lui Chaplin, să-i facă praf omului ditamai orga Hammond să distrugă violoncelele, să-i pună pe bulgari pe fugă, cu partiturile zburând prin aer. În prima parte nu am avut voie să fotografiem şi am înţeles de ce , era o lucrare simfonică şi era nevoie de linişte, aşa că m-am aşezat liniştit în rândul trei, departe de locul unde era John Lord, şi am ascultat. Nu mai ascultasem demult albumul, aşa că m-am bucurat de o aşa audiţie live, chiar dacă sunetul a fost cam slab.  Dar spre final, atunci când Lord ieşea dintr-un fascicul de raze, nu m-am abţinut şi am tras trei cadre, când era sunetul destul de puternic ca să nu mă fac auzit. Restul sunt făcute în partea secundă.

La sfârşitul verii am primit un telefon de la Mircea Toma, care m-a invitat să  merg cu un grup de ziarişti într-o deplasare prin cartierele gypsy ale Craiovei, în cadrul programului guvernamental S.P.E.R. Adică Stop Prejudecăţilor despre Etnia Romă. Atunci am preferat să fotografiez concertele Cohen, Macy Gray şi concursul Invincible Team din Constanţa, dar la următoarea invitaţie, pe la mijlocul lui septembrie, prin zona Bacăului, am acceptat. Am avut mai întâi de trecut eu de o prejudecată, legată de apartenenţa la un grup de ziarişti, alţii decât colegii mei, şi mă bucur că am făcut-o. Cineva spunea în microbuz că parcă suntem în tabără. Cu toţii erau tineri şi foarte tineri, s-a râs mult, ne-am împrietenit şi s-a făcut treabă bună. Acum am de trecut de o altă prejudecată .O expoziţie de grup, legată tot de S.P.E.R. şi de acea deplasare. O expoziţie care va avea loc mâine, 14 noiembrie, la Palatul Copiilor, în cadrul unui eveniment numit Roma Cult Fest, ce va aduna lăutari, meşteri ţigani, filme documentare legate de viaţa ţiganilor din Romania, un concert Damian and Brothers, şi o expoziţie de fotografie. E drept că am mai expus câteva fotografii, colore, în “expoziţii” lărgite, dar alea era în cadrul unor concursuri şi se întâmpla cu 10 ani în urmă. Aşa că ar fi prima expoziţie de grup la care particip. Am trimis 22 de fotografii alb-negru şi una color, nu ştiu cum au ieşit printurile, cum vor fi amplasate panourile. La expoziţiile mele am încercat, cu ajutorul prietenilor, să fiu atent la detalii, să iasă cât mai bine, acum a fost mai dificil să controlez lucrurile. Să vedem ce-o ieşi. Porţile se deschid la 11 şi rămân aşa până după 22. Fotografiile postate aici azi, ieri, şi acum 10 zile vor face parte din expoziţie

Iată-mă, aşadar, în marele târg de joi din Dărmăneşti, printre sute de români şi ţigani care cumpărau şi vindeau găini, porci, fructe, mobilă, pălării folosite, haine chinezeşti, bice, fuste gypsy la 2 milioane…Aveam aparatul atârnat de gât, oarecum camuflat de geantă,  nu l-am pus odată la ochi dar chiar şi aşa tot mă simţeam ca un aborigen australian invitat la întâlnirea anulă a vânzătorilor ambulanţi de enciclopedii din Bârlad. O ţigancă cu fuste, basma, cercei şi tot tacâmul s-a întors după mine, s-a uitat lung şi a zis ceva de genul ” da de ce eşti îmbrăcat aşa, ai ceva cu capu?” Eram îmbrăcat cât se poate de normal, atâta doar că aveam o bandană pe cap. Am dat-o jos, încercând fără succes să nu atrag priviri şi am tot dat târcolae vreo 40 de minute unei căruţe de lângă râu, la 50 de metri de târg, unde o ţigăncuşă rămăsese să stea cu fraţii mai mici, aşteptând părinţii. De departe nu avea nici un sens să fotografiez, aşa că în cele din urmă m-am apropiat, am mers la apă, m-am prefăcut că pozez râul, pietrele, caracatiţele invizibile,etc, şi când am avut impresia că am intrat în peisaj, m-am îndreptat spre căruţă, şi jap-jap, i-am tras fetei două fotografii. Nu ştiu dacă s-a prins sau nu, a rămas la fel de senină. A ieşit o fotografie clară şi una neclară, însă amândouă îmi plac la fel de mult, nu-mi vine să mă hotărăsc la una din ele. Vouă?