Aveam vreo 4 filme de doi ani ţinute în dulap, le-am dus până la urmă la developat, la Maican, şi s-a dovedit că două dintre ele conţineau foto de la B-FIT In The Street 2008, prima ediţie. Parcă cu cât mai vechi sunt filmele şi fotografiile pe care le-ai făcut şi nu le-ai văzut, cu atât e mai plăcută descoperirea. Oricum, sezonul evenimentelor de stradă a încept, în Herăstrău mâine e Ziua Păsărilor ( dacă nu plouă se strâng copiii şi se uită după zburătoare cu ocheane mari ), iar sâmbătă la Universitate se anunţă o bătaie cu perne.

 Sâmbătă m-am întâlnit cu Mani şi am înţeles cum stă treaba cu formaţia Urma. La prima auzire succesul e dat de  vocea lui caldă, orchestraţiile acustice, prietenoase, compoziţiile de bun gust, de felul în care se completează instrumentiştii, etc. Toată treaba asta vine din faptul că tipul ăsta înalt şi slab, manierat şi calm, are o obsesie: să nu facă nici un compromis cu muzica lui. Să aibe cel mai bun sunet posibil, să nu lase nici un amănunt de capul lui, să pigulească fiecare acord, fiecare poză ce apare pe un disc. Cel mai recent, “Trend Off”, conţine o cărticică cu fotografii din arhiva lui Cosmin Bumbuţ şi Mani mi-a povestit câte zeci de ore a stat cu fratele său, care a făcut grafica albumului, pentru a alege la fiecare piesă fotografia ce se potrivea ca stare. Îmi place să cunosc oameni atât de implicaţi în munca lor, oameni care nu spun “las că merge ş-aşa”, în orice domeniu ar fi asta şi se dau cu capul de gard până iese cum trebuie. Interviul l-am făcut cocoţaţi pe-un ziduleţ de piatră din părculeţul Ateneului şi am mai stat apoi la poveşti, am găsit mai multe subiecte comune, Florian Pittiş, bicicletele, revista Vox Pop Rock, la care eu scriam pe la jumătatea anilor 90. E aiurea că pe atunci existau mai multe reviste săptămânale de muzică, iar acum, când suntem în circuit, cele mai mari nume concertează aici, plus zeci de cluburi, etc, abia dacă iese o revistă lunară pe felia asta. Mani a fost atât de drăguţ să-mi spună că îmi citea articolele despre trupe româneşti din “Formula AS”. M-am bucurat şi să aud că înainte de întâlnire s-a uitat pe siteul ăsta, mulţumesc, tocmai mă întrebam dacă o face cineva vreodată.

Pe Jimmy l-am cunoscut acum vreo 5-6 ani, poate mai mult, când m-am întâlnit în Herăstrău cu Luiza Zan pentru o serie de fotografii pentru copertă. Impresia mea de atunci cum că ar fi un tip mai tăcut şi încruntat s-a spulberat anul trecut, într-o noapte de mai, când i-am reîntâlnit pe cei doi cântând alături de Eddie Neuman într-un club din Hanul lui Manuc. Veneam de la alt concert, am luat-o pe jos de la Sala Palatului, începea să picure şi să fulgere serios în Bucureşti, când am ajuns, pe la jumătatea programului. Care a fost absolut minunat, un jazz blues atât de rafinat şi de natural cum rar mi-a fost dat să aud în concert. Apoi am rămas la poveşti şi am înţeles că Jimmy e cu totul altfel decât mi-l imaginam. La fel de mult mi-a plăcut şi ce face cu chitara la Urma, nu doar solourile, dar şi atmosfera pe care o crează, în aceeaşi poveste cu trupa, dar cu propria personalitate. La sfârşitul concertului de la Palat a băgat şi un pasaj din Miles Davis, ceea ce m-a gâdilat la fix.

A ieşit foarte bine şi concertul de aseară de la Sala Palatului, însă memoria mea afectivă îl păstrează pe cel de la Ateneu, cu exact o săptămână în urmă. A fost primul concert Urma pentru mine, a fost şi locul acela. Nu-mi imaginez o sală mai frumoasă pentru concerte. Mi s-a părut că a fost mai mult decât un concert standard, cu început-conţinut-sfârşit, cu o desfăşurare oarecum automată, bine ştiută. Mai degrabă un eveniment viu, o întâmplare frumoasă, o trăire transmisă prin muzică. Dominic a urcat primul şi a plecat ultimul de pe scenă, tobele sale au deschis şi au închis cercul.

Rod Stewart are un album ce se numeşte “Atlantic Crossing” şi-l înfăţişează pe copertă cu un picior în UK şi cu celălalt în USA. Dacă va scoate un disc live cu cele două concerte, trupa URMA şi l-am putea intitula “Victoria Crossing”. I-am văzut săptămâna trecută în concert la Ateneu, a fost primul meu concert URMA şi mi-a plăcut la nebunie. Înainte de asta îmi era clar că nu am de gând să merg la concertul lor de la Sala Palatului, pentru că am început să am pitici furioşi pe locul acela, dar m-am răzgândit. Nu ştiu cum se va face trecerea de la atmosfera caldă de la Ateneu la cea din sala de congrese, dar Mani, liderul trupei, a declarat la conferinţa de presă de azi dimineaţă, că de la înfiinţarea formaţiei îşi doreşte un concert acolo şi că va fi o producţie serioasă. La conferinţă au mai venit Al Jawalla, Mani Neuman, fostul viorist Phoenix şi Mandela, toţi urmând să cânte în concertul din seara asta , de la 20.00. Dacă sunteţi cuminţi, mâine vă arăt câteva fotografii cu feţe de la Ateneu.

Am intrat cu vreo 20 de minute mai devreme în Sala Radio, cu scaune noi nouţe, dar goale. M-am gândit că o să se repete faza de acum 2 ani, când cel mai tare concert de sală al anului, Kronos Quartet, s-a ţinut cu sala aproape goală. Însă duminică 21 martie preţul biletelor a fost cu muuult mai accesibil, aşa că sala s-a umplut ochi. Arată foarte bine şi se aude grozav. Galliano a apărut parcă mai subţire şi mai tinerel, de astă dată cu un sextet şi a început cu Bach, tema noului său album. A mai cântat Piazzolla şi piese proprii, una din ele, mi-a spus după concert, scrisă pentru fiica lui de 2 săptămâni, Lili. Prima oară l-am văzut în urmă cu 8 ani, tot la Radio, împreună cu Michel Portal, apoi la festivalul de acordeon al lui Emy Drăgoi, cântând singur. Atunci i-am dat fotografia asta, la dimensiuni mai mari, habar n-am dacă i-a plăcut sau nu. A fost atmosferă faină şi de data asta, parcă s-a simţit un fior în public de fiecare fată când cânta Piazzolla, dar şi Bach a intrat la fix. Am mers la cabină după concert, am făcut un interviu, iar Galliano a fost mai jovial, mai vorbăreţ decât în 2008, la interviul dintr-un mediu mai oficial, într-o sală a Institutului Francez. Mulţumiri profesoarei de franceză a Oanei Muntean pentru învăţăturile transmise din generaţie în generaţie, astfel că interviul nu s-a transformat într-un minicampionat de mima împănat cu două cuvinte în engleză.  P.S. Galliano va cânta şi miercuri seară la Sala Radio, ca invitat al Orchestrei de Cameră Radio.

În seara asta şi mâine seară are loc, la Odeon, premiera spectacolului “Depeche Dance”, cu Răzvan Mazilu cap de afiş. Nu-i spectacolul lui, ci al unui coregraf italian, care se declară fan Depeche Mode încă de la început, din anii 80. Toate piesele din spectacol sunt bineînţeles din discografia Depeche, însă nu vă aşteptaţi să auziţi vreo piesă de pe noul disc, care l-a dezamăgit profund pe regizor. În afară de Răzvan mai dansează “Caisă”, un dansator experimentat, poate îl ştiţi din “Urban Kiss”, şi în rest băieţi şi fete foarte tinere. I-am spus lui Răzvan că o să vin la premieră cu membrii fan clubului AC/DC, să-i ruinăm spectacolul, dar nu m-am ţinut de cuvânt. Am fotografiat două repetiţii şi îi las în pace la premieră, toată lumea e încordată, emoţionată, eu mai lipsesc pe acolo.

 În piaţa mare, chiar lângă vechea catedrala cu turla înclinată, se ţinea în acea zi un carnaval al copchiilor. Mulţi erau grupaţi în faţa scenei, chiţăind şi ţipând la scamatoriile artiştilor, dar şi mai mulţi alergau liberi prin piaţă. Aproape planau, erau fericiţi, se alergau, îmbrăcaţi în tot feluri de costume. Cea mai tare fază era să ai un tub de spray cu spumă. De la stropelile nevinovate se ajunsese la bătălii strategice între copii ceva mai mari, uzi fleaşcă şi deloc interesaţi de ideea de carnaval, ci de lupte de străduţe.