Doamna Ioana mă aştepta în capul scărilor, cu ochii sclipind de nerăbdare să-mi arate perla coroanei. Casa parohială din Pelişor, la 15 kilometri de Mediaş, fusese părăsită vreo 30 de ani, după ce saşii plecaseră rând pe rând. A mai rămas unul singur, un vlăjgan mustăcios şi simpatic, căsătorit de 49 de ani cu o româncă. Ei şi fiica lor au fost oamenii de nădejde în proiectul de repunere în funcţiune a casei, care acum arată ca un castel pentru copii mari. Fiecare cameră are alt aer, alt stil, după imaginaţia şi talentul de aranjeor al doamnei. “Lavoarul ăsta e din Algeria, laviţa dintr-un pod ardelenesc, perdelele din…”, şi tot aşa. Urcam scările,  de-o parte şi de alta, pe pereti, eram înrămate fotografii în alb şi negru, cred că de prin anii 60-70, cu un flăcău cu părul bălai şi privirea senină. Fratele partenerului francez al fundaţiei. Traseul lui pe Pamânt se oprise pe când avea 20 de ani şi după mult timp în care le păstrase, fratele lui nu mai ştia ce să facă cu fotografiile. “Dă-mi-le mie”, i-a spus Ioana Crăciunescu, “îi găsesc eu un loc bun, îl primesc în gazdă”. Era o zi cu mult soare, cu o oră-două înainte de asfinţit, am dat uşa la o parte şi am păşit în pod. Miliarde de particule de praf se învârteau uşor şi străluceau prin lumina puternică, iar podul ăsta lung era ceva…Un soi de iatacul sultanului, dar totodată cuib pentru poeţi zăpăciţi, sediul clubului de levitaţie şi casa conspirativă a fraţilor Marx. Poţi să faci o expoziţie, să ţii congresul modial al bătăilor cu frişcă, sau mai degrabă să te închizi o săptămână fără să simţi cea mai mică nevoie de a ştii ce-i pe afară. Am făcut fotografia asta imperfectă, incorectă, pe gustul meu, şi m-am desprins cu greu pentru a prinde trenul de seară spre casă.